Apusul s-aşterne peste crâng,
Noaptea eternă apare zâmbind.
Dragostea ta suavă s-a ofilit,
Înstrăinarea în noi s-a cuibărit.
Ai fata imobilă, ca o mască,
Veselia tonică-de iască.
De multe ori, c-un rictus zâmbeşti,
Şi ochii-ţi sunt hipnotici, nefireşti..
De ce te zbaţi şi eşti ancorat
În singurătate şi-n oftat?
Pentru noi, viaţa-i la apus,
Şi anii-nfiorării s-au dus.
Ca refugiu avem doar amintiri,
Şi-n loc de repaus, tresăriri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu