Lupta cu depresia

Nu vreau sa fac si eu pe desteapta si sa-mi dau cu parerea, ca si asa sunt destul de multi "ocosi", cum ar zice mama.
Vreau sa relev faptul ca atunci cand aveam varsta Madalinei, la un moment dat, din cauza streului, si fiind o fire hipersensibila, si dominata de o permanenta grija pentru cei dragi, am cazut in butoiul cu melancolie, si, nereusind sa mananc aproape nimic, a la longue, mi s-a instalat o stare de depresie foarte grava. Aveam o hiperexcitabilitate in corp, incat plangeam necontrolat, atat in "odaita" mea, cat si la Biserica, de-mi era rusine ca se uitau la mine toti cei din jur. Nu reuseam nici sa ma rog pe genunchi, ci doar intinsa pe pat, ceream ajutorul divin. Starea era insuportabila, desi nu aveam nicio suferinta fizica.
Recunosc ca atunci cand nu reuseam sa mai ma descurc singura, si cand nevroza cenestopata ajugea la paroxism, ma internam in Spital, si, cu ajutorul vitaminelor si a unei cantitati infime de medicamente, reuseam, pentru o perioada, sa-mi ameliorez starea de snantate.
Chinul meu a durat cam 15 ani. De ce n-am recurs la sinucidere? Dintr-o ambitie ce vi se pare neverosimla... Nu voiam sa fac fericta o anumita persoana, care stiu sigur, ca s-ar fi bucurat de trecerea mea in nefiinta.
Am inceput sa-mi astern toate gandurile intr-un jurnal, si aceasta descarcare sufleteasca a dus la izbavirea mea.
Fata de cei din jurul meu, afisam o falsa buna-dispozitie si fericire, deoarece, orgolioasa fiind, nu-mi placea sa fiu compatimita.
Dupa ani buni de lupta, am invins depresia si am castigat batalia cu moartea.