Aveam 18 ani, când mergeam zilnic spre un sat, unde lucram, trecând printr-un peisaj de toată splendoarea, pe malul unui pârâu, Valea Vărmăgii, străjuit, de-o parte şi de alta, de dealuri măreţe, acoperite cu tufişuri şi păduri, răsunând peste tot triluri de păsărele, cu aer îmbălsămat de miros de dumbravă, şi eu aşteptam cu nerăbdare să se întâmple o minune şi să apară un Făt- Frumos, care să mă răpească. Dacă ar fi fost şi călare pe un cal alb, minunea ar fi fost desăvârşită!
Poate, credeţi că e doar fantezie, mintea înfierbântată a unei fetişcane, la cei 18 ani, dar eu aşa simţeam atunci, ca urmare a imaginii deformate despre viaţă, după ce ani de zile mă alimentasem cu imaginile idilice ale personajelor cărţilor pe care le citisem din fragedă pruncie. Aceste cărţi luaseră locul jucăriilor pe care nu le avusesem. Aveam doar păpuşi vii, frăţiorii mei pe care îi îngrijeam şi-i iubeam nespus.
Toate aceste lucruri s-au dovedit a fi doar visuri, aruncându-mă pe un tărâm foarte periculos al deziluziilor de tot felul, al frustrărilor, al neîmplinirilor, făcând din mine o persoană hipersensibilă, cu plânsul în vârful nasului, şi care simţea cu acuitate orice ofensă, cât de mică, ce ar fi fost luată în râs de altcineva. Singura mea ripostă era refuzul de-a mânca, mai mult timp, şi cufundarea în solitudine…
Dacă aş da timpul înapoi, aş avea mai mult discernământ în alegerea opţiunilor mele în ce priveşte viaţa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu