Când eram eu mică, noi aveam o singură cameră, gobâlnaşul, care ne servea la de toate- bucătărie, dormitor, hol-, ce avea 3 pe 5 m. Eram tare înghesuiţi! Mama, însă, ţinea totul bec-vatra pe jos, refăcută cu pământ, laviţele frecate cu sodă, pereţii văruiţi cu var, în care punea "chindruţ".
Duminica, avea loc în casa noastră Adunarea, adică aici veneau credincioşii de acelaşi rit cu părinţii mei, cel penticostal, şi avea loc programul religios, după care, în zilele de lucru, camera îşi relua rolul său obişnuit.
Dar pot spune, ca, desi nu era un spatiu adecvat, ca astazi, cunoşteam ce era Harul. Era atâta bucurie, dăruire totală Cuvântului Sfânt, părtăşie cu ceilalţi fraţi de credinţă!
Cu adevărat, simţeam că Domnul era prezent!
Aici, am simţit coborârea Duhului Sfânt peste cei care stăruiau cu încredere totală, bucurie, nădejde!
Erau ceea ce se numeau "stăruinţe". Şi, într-adevăr, oamenii stăruiau după Duhul Sfânt...
In privinţa credinţei, la început, s-a dat o luptă în inima şi mintea mea. Îmi plăcea programul religios, din zilele de duminică, şi nu numai. Participam, împreună cu părinţii mei, la acea comuniune cu Fiinţa Divină, pe de o parte, iar pe de alta, sufeream că nu sunt şi părinţii mei ca toţi cei din jurul lor, că se lasă călcaţi în picioare de semenii lor, chiar dacă aveau dreptate. Ei mai bine ar fi suferit o pagubă, numai să nu se certe cu nimeni. Pe atunci, nu înţelegeam ce înseamnă credinciosul adevărat, şi mă revoltam. Nu realizam prea bine semnificaţia sintagmei "să întorci şi celălalt obraz..."
Poate, de aceea am devenit destul de colţuroasă cu cei din jurul meu, căutând să fac dreptate şi certându-mă în locul părinţilor. Când am mers la şcoală, trăiam cu o continuă teamă, să nu afle colegii mei că fac parte dintr-o familie de credincioşi şi am fraţi mulţi.
Îmi plăcea să merg la diferite manifestări organizate de către biserici, şi chiar am vrut, pe la vreo 18 ani, să mă căsătoresc cu un băiat care era de acelaşi rit cu părinţii mei, numai că am intrat în învăţământ-, ,"în foc'"- cum avea să spună mama mea, adesea, fiindcă, a visat, înainte de a lucra eu, prima dată la o şcoală, că "am intrat în foc." Poate că aşa a şi fost, la modul figurat, vorbind. Îmi mai reproşa, draga mea măicuţă, că eu i-aş fi dus pe calea cea rea, lumească, pe scumpii ei copilaşi.
Este adevărat, într-un fel, că eu am avut, şi am o influenţă deosebită asupra fraţilor mei, dar cei care au avut chemarea pentru lucrurile sfinte nu au ţinut cont de părerea mea, când s-au întors la Dumnezeu, aşa cum nici eu nu am întrebat pe nimeni, când a fost să iau decizia pentru Hristos, dar aceasta a fost după ce-am trecut prin multe încercări, pentru c-am nesocotit binecuvântarea primită în Biserică, când am fost dusă la binecuvântare de către părinţii mei.
Eu nu am idei preconcepute, în sensul credinţei, indiferent care ar fi ea. Am fost la aproape toate cultele; protestante, neoprotestante, ortodoxi, catolici. Dacă se roagă la Dumnezeul meu şi cred în Hristos şi Duhul Sfânt, nu înţeleg care este problema. Numai că unii sunt şi împlinitori ai adevărurilor sfinte, iar alţii, mai puţin, dar asta nu este treaba mea. Are cine să ne judece, iar cântarul divin nu are aceleaşi greutăţi ca cele omeneşti.
Ca să închei aceaste amintiri despre anii de credinţă ai copilăriei mele, doresc tuturor copiilor să aibă părinţi ca ai mei, să cunoască bucuria mântuirii, şi, chiar dacă încă nu au păşit pe Calea Adevărului Divin, să ştie că nicicând nu este prea târziu, şi Tatăl Ceresc îi aşteaptă cu îndelunga-I răbdare, şi nu vor fi fericiţi cu adevărat, decât alături de părinţii credincioşi, şi în sânul Casei Domnului, unde le este locul!
Fie ca toţi părinţii care au copiii rătaciţi prin lumea de păcat, să cunoască ziua când ei vor veni în mijlocul familiilor creştine, şi la Hristos, care mijloceşte la Tatăl pentru fiecare dintre noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu