O altă întâmpalare cu bunica mea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea.
Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se:
-Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică.
A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară.
După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-a închis cu ea în cameră, după ce-a murit, şi plângea, plângea după străbunicuţa lui dragă, încât mamei mele îi era frică că ,,se strică copilul de cap''.
Sunt sigură că aţi fi fost încântaţi să aveţi o bunică ca a mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu