A fi medic in zilele noastre

https://www.facebook.com/100002132370425/posts/4001898386557868/ Sunt doctor! Asta m-au făcut părinții și eu am fost de acord! Îmi asum, mi-am zis, meseria cu bune, cu rele! Și asta am făcut de 27 de ani! ... Am mai pierdut câte un pacient, e adevărat; știu ce înseamnă asta! Fiindcă eu tratez plămânii, adică încerc să fac oamenii să sufle mai bine! Și nu-i mereu lucru ușor... Am pierdut oameni cu cancer de plămani, (cei mai mulți), pentru că, se știe, aia e boală grea... nu prea scapă mulți! Și au și fumat... cumva și-au asumat și ei... Desigur, alții erau și cu alte boli, de exemplu "BPOC-iști"... Apoi, pe măsură ce anii au trecut, am învățat cum se face să poți să-i "respiri", sau să-i ventilezi, în așa fel încât să reziste momentului dificil! Practic până trece greul... Apoi plămânul va respira singur, din nou! Sigur, nu era treabă așa ușoară, dar ajunsesem să o fac destul de bine, în așa fel încât chiar simțeam că salvez oameni! Au fost care au trăit pentru că nimeriseră pe mâna mea! Așa simțea și chiar așa era! Poate ar fi avut vreo șansă dacă ar fi ajuns, să zicem, pe vreo terapie intensivă, dar acolo locuri nu erau oricum în momentul respectiv, iar eu mă descurcam de minune! Așa părea! Și de câte ori trezeam vreun "BPOC - ist" din coma lui hipercapnică, cea soră cu moartea, mi se părea că pot să-i zâmbesc cu superioritate lui Dumnezeu că, iată, și de data asta "l-am scos"! Atât am fost de nesocotită! Și apoi a venit covid-ul! Dumnezeu ne-a pocnit o palmă peste bot cu ffp cu tot și peste mâinile înmănușate în plastic! Nimic nu s-a mai potrivit! Cei 1-2 pacienți pe care îi pierdeam de obicei (justificat), s-au transformat în 10-20, apoi în zeci și zeci și zeci! Nenumărați! Regulile nu mai funcționează, plămânii respiră doar când și dacă vor! Nu îmi vine să cred că cel ce ieri era încă bine, azi nu mai e și mâine va muri! Degeaba îl ventilez... Și știam să fac asta atât de bine! Nu există consolare! Îți spui că îți faci doar meseria, încerci tot ce poți, ce știi, ce altădată funcționa! Dar nu îți iasă! Înnebunesti de ciudă, de frustrare, de indignare! Și de milă! Îți vine să te gândești la cei ai lui, care așteaptă o minune de la tine! Îți dau lacrimile! Nu le poți șterge..., ai oricum ochelari, mască, vizieră, și nu se văd! Te gândești că omul ăsta care moare acum este mai tânăr decât tine și nu avea nici o boală dintre celebrele "comorbidități"! Apoi te întrebi de ce, mereu, propria noastră vârstă reprezinta așa... un "prag"... Și simți din nou frustrarea de a nu fi reușit cu el... Și ieri cu cealaltă, și alaltăieri cu celalalt... Oare cât ne mai ține? Oare cât mai rezistăm? Și până unde va ajunge propria noastră neputință?