Nu am TV românesc și nici nu-i simt lipsa. Acasă, în sat, am stat cîteva nopți urmărind tot ce prezentau programele. Cele mai multe erau gunoi. Iar cele bune vorbeau despre lucruri străine mie, pentru că nu trăiesc în țară, nu știu cine este cine, ce face și de ce face ceva. Nu pot opinia despre ceva ce-mi este străin. Internetul mă ajută să mai aflu ce se întîmplă pe-acolo. Toată lumea face reclamă votărilor. Familia. Ea trebuie votată, consolidată, protejată. Am să vă spun o poveste. Adevărată. În cartierul meu trăiau doi vecini. Bătrîni. Îi știam de cînd locuiam acolo. Am crezut că sînt frați. Într-o bună zi am văzut numai unul mergînd singur la cumpărături. Celălalt lipsea. Am sunat la ușa lor și bătrînelul m-a poftit în casă. I-am spus că sînt preocupată cu fratele lui și că dacă are nevoie de ajutor sînt în orice moment prezentă pentru ei.
- Este soțul meu, mi-a spus bătrînul.
M-a poftit în dormitorul unde zăcea celălalt. Era pe ducă. Avea cancer și dorea să moară în casă. Se cunoscuseră în tinerețe. Pe vremea aia nu se puteau căsători. Au hotărît să locuiască împreună și să înfrunte toate greutățile. Și au fost multe. La locul de muncă, pe stradă, cu vecinii sau rudele fără suflet. Au adoptat un copil părăsit. Este medic. Și mîndria lor. Am plîns împreună cu ei. Zi de zi am sunat la ușă. Am împărțit supele mele fantastice cu ei. Erau îndrăgostiți de ciorba de perișoare. Plecarea unuia a adus nefericirea celuilalt. Nu mai dorea nimic. Nici dragostea fiului, nici atențiile mele, nici ciorba iubită. După trei luni a plecat și el. Convins fiind că cele două jumătăți se vor uni din nou. Sper că cerul este mai human și mai generos ca Terra. Și că cei doi prieteni ai mei mă vor primi, cînd va veni momentul, cu brațele deschise. Și ei fuseseră o familie. Altfel. Dar familie.
Povestita de fosta mea colega, Letitia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu