Pe blogul lui geocer, pe care vi-l recomand cu caldura, am gasit un comentariu la articolul sau in legatura cu aniversarea a 160 de ani de la nasterea poetului nepereche, Mihai Eminescu, si care sugereaza atat de bine trairile mele din tinerete, fata de acest poet unic, irepetabil, cum nu se va mai naste altul, cat va dainui poporul nostru pe aceste meleaguri.
"Cand citesc ceva de-al lui Eminescu tremura carnea pe mine!"
Acelasi lucru il simteam si eu, in tinerete. Acum, cu varsta, s-a mai ostoit dorul dupa acest poet mare si frumos, asemenea personajelor sale din poezii.
El a cantat ca nimeni altul iubirea, si, mai ales, suferinta in iubire.
Floare albastra
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare !
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura: si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra ,
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Atata simplitate, dar ce traire intensa!
Vedeti si un site unde gasiti poezii eminesciene:http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/la_steaua.htm
� Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare �
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
� Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie �
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura � si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra �
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
� Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare �
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
� Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie �
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura � si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra �
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Doina si Ion Aldea Teodorovici-Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu