Revenire la un trai normal

Cat traim pe acest pamant trebuie sa luptam din rasputeri, si pana in ultimul moment al vietii, sa nu cedam.

Dacă timp de aproape trei săptămâni, nu ieşisem neînsoţită în curtea spitalului, mi-am zis că este cazul să trec peste toate, să mă ridic din pat, să nu-mi mai plâng de milă, ci să iau taurul de coarne, şi să mă fac bine. Mi-am pus buletinul de identitate în buzunar, zicându-mi în sinea mea că, chiar dacă voi cădea, nu voi fi în pădure, şi cineva tot îmi va da primul ajutor. A doua zi, mi-am cerut externarea din spital, m-am reîntors acasă, şi am început o luptă titanică de revenire la o viaţă normală.

Toamna, m-am pensionat la limită de vârstă, şi am început, aidoma unui bebeluş, să învăţ mersul pe jos, fără să fiu însoţită. Mergeam de la un stâlp de curent electric până la altul. Ajungeam până la cel mai apropiat magazin, ţinându-mă de gardul viu. Încet, încet, câştigam metru după metru. Un an de zile am luat suplimente alimentare şi vitamine, şi, cu o răbdare de fier, am renunţat la sedative, fără de care nu aş fi făcut un pas afară din casă, înainte. Am avut o încredere nestrămutată în Dumnezeu, deoarece, în numeroase prorocii, mi s-a spus că voi învinge. Şi am învins! Nimănui nu îi venea să creadă acest miracol al revenirii mele la un trai normal! După aproape 10 ani de chin, de suferinţă-mai ales psihică-am început să-mi înving toate inhibiţiile, să trec peste toate frustrările, şi să îmi spun că viaţa ne este dată o singură dată, şi trebuie trăită, indiferent de ceea ce destinul îţi scoate în cale!