Tatal meu

Tatal meu a participat la cel de-al doilea război mondial contra ruşilor, la început. Fiind pe front, a primit, într-o zi, un pat de armă în cap, şi-a pierdut cunoştinţa şi a zăcut mai mult timp în zăpadă. Ultimul cuvânt de care şi-a adus aminte a fost: "caput", adică, mort. După ce şi-a revenit, s-a întâlnit cu un alt soldat rătăcit de front, şi au călătorit zile întregi, până au ajuns acasă, departe de front şi de moarte. S-au ascuns pe dealul Cornetului, unde stăteau ziua, iar noaptea veneau acasă după mâncare.
Într-o zi, un pădurar, soţul unei verişoare primare a tatei, i-a văzut. Prietenul tatălui meu a vrut să îl împuşte pe pădurar, dar tata nu l-a lăsat şi au riscat ca pădurarul să-i denunţe, dar nu s-a întâmplat nimic. Totuşi, acest pădurar avea să fie împuşcat, după mai mulţi ani, de un alt pădurar.
Tata ne povestea adeseori cum a fost pe front. Era un gradat care îi făcea zilele insuportabile. Îl şicana mereu. De multe ori, dacă s-ar fi lăsat condus de primul impuls, tata ar fi îndreptat mitraliera către acel nesuferit şi l-ar fi spulberat de pe faţa pământului, dar, în cele din urmă, învingea latura bună a sufletului său şi-l ierta pe ticălos. Într-un final, acel nefericit a fost răpus de un glonte ucigaş. Deci, destinul implacabil a lucrat în locul tatei. El nu s-a bucurat, dar, într-un fel, a respirat uşurat, că nu a fost el cel prin care s-au aranjat jocurile nemiloase ale sorţii.