Ceea ce veti citi mai jos, face parte dintr-un post de pe un blog,, in care Dr. John RivisTipei , presedintele cultului penticostal, raspunde unui comentator de pe blog, in legatura cu Duhul Sfant.
"Răspund pe rând întrebărilor şi obiecţiunilor tale. Iată răspunsurile mele:?
1. Tu nu faci diferenţa între vorbirea în limbi ca semn al umplerii cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi ca dar al Duhului. Vorbirea în limbi ca semn trebuie înţeleasă ca o manifestare supranaturală care însoţeşte umplerea cu Duhul. Aceasta este similară cu manifestarea prorociei în VT, când Duhul se pogora peste anumite persoane (cei 70 de bătrâni, Saul, trimişii lui, etc.). Cel mai grăitor este exemplul celor 70 de bătrâni despre care se spune clar că nu au devenit proroci prin această manifestare a Duhului. A fost o manifestare temporară, pentru momentul acela („Dar după aceea n-au mai prorocit” Num. 11.25). În NT observăm că manifestarea supranaturală care însoţeşte cel mai frecvent umplerea nu mai este prorocia, ci vorbirea în alte limbi. Nu există nicio constrângere pentru un penticostal care a vorbit în limbi la umplerea cu Duhul Sfânt să continue să vorbească în limbi. Dacă Duhul îi „împarte” darul acesta, se va folosi de el, după călăuzirea Duhului.
2. În al doilea rând, se pune problema legitimităţii folosirii porţiunilor narative din Scriptură pentru articularea doctrinelor. Problema pe care o ridicaţi şi voi (tu, Otniel Vereş ş.a.), a întemeierii doctrinei penticostale pe cărţi narative şi nu pe cele didactice, este una legitimă. A fost dezbătută amplu în cercurile penticostale şi harismatice (şi poate chiar de unii evanghelici nonpenticostali). Au fost scrise zeci de articole pe tema „hermeneuticii penticostale” în jurnalul Pneuma sau în Journal of Pentecostal Theology (jurnale pe care ti le pot pune la dispoziţie). Este adevărat, doctrina penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt se întemeiază pe câteva texte din Fapte. Concluzia multor teologi care scriu pe această temă este că şi porţiunile narative ale Scripturii pot fi surse de doctrină. Trebuie să ai însă un fenomen repetitiv care să devină paradigmatic. Noi penticostalii, considerăm că naraţiunea din Faptele Apostolilor ne dă suficiente motive să considerăm că vorbirea în limbi, ca manifestare a umplerii cu Duhul Sfânt, este paradigmatică.
3. În ce priveşte textul din 1 Corinteni, am anticipat deja spunând că nu există obligaţia ca toţi penticostalii să vorbească în alte limbi. Vorbesc biblic, nu după teologia populară a unor penticostali. (Aici greşesc mulţi baptişti, prin faptul că şi-au format o opinie despre teologia penticostală din auzite, nu din cărţile penticostalilor).
4. În ce priveşte eşalonarea calitativă a darurilor spirituale, cred că greşeşti. Darurile din capul listei oferite de apostolul Pavel nu sunt superioare celor de la finalul listei. Când apostolul face referire la „cele mai bune” daruri, el are în vedere nu calitatea lor (fiindcă „toate sunt date de acelaşi Duh”) ci utilitatea lor. Fiindcă darul vorbirii în limbi este folosit mai ales în particular, nu în public, este de mai puţin folos bisericii. De aceea spune apostolul că cel care proroceşte este mai mare decât cel care vorbeşte în alte limbi; cel care proroceşte „zideşte biserica”, pe când cel care vorbeşte în limbi „se zideşte pe sine.”
5. Penticostalii nu stăruie după vorbirea în limbi, cum spui tu. Ei stăruie după umplerea cu Duhul, în vederea mărturisirii cu autoritate a Domnului şi a trăirii în sfinţenie. Aici, se pare că eşti influenţat foarte mult de teologia penticostală populară sau de folclorul baptist despre penticostali.
6. Răspund şi la o întrebare pe care o ridică unii dintre interlocutorii baptişti pe acest blog, legată de necesitatea stăruinţei. Prefer să vorbesc despre „rugăciune stăruitoare” sau „perseverenţă în rugăciune” când este vorba de a cere Duhul Sfânt, decât de „stăruinţă”. Mă distanţez complet de cei care afirmă că a cere umplerea cu Duhul prin rugăciune este inutil pe motiv că „un dar nu se cere.” În Luca 11:13, Domnul ne spune că „Tatăl va da Duhul celor care i-l cer.” Mai mult, această afirmaţie apare imediat după ce Domnul ilustrează „stăruinţa în rugăciune” prin pilda cu prietenul sosit în miez de noapte să ceară pâini. Tocmai pentru a ajunge la rugăciunea pentru Duhul Sfânt prezintă Domnul acea ilustraţie (vezi v. 9 – „Aşadar, vă spun: Cereţi şi vi se va da…”).
Mi-ar placea sa mai simt "acele vremuri din trecut"-vremuri de staruinta, cand "Duhul Sfant ne aduna"... , cum spune o cantare, interpretata minunat de Puiu Chibici.
"Răspund pe rând întrebărilor şi obiecţiunilor tale. Iată răspunsurile mele:?
1. Tu nu faci diferenţa între vorbirea în limbi ca semn al umplerii cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi ca dar al Duhului. Vorbirea în limbi ca semn trebuie înţeleasă ca o manifestare supranaturală care însoţeşte umplerea cu Duhul. Aceasta este similară cu manifestarea prorociei în VT, când Duhul se pogora peste anumite persoane (cei 70 de bătrâni, Saul, trimişii lui, etc.). Cel mai grăitor este exemplul celor 70 de bătrâni despre care se spune clar că nu au devenit proroci prin această manifestare a Duhului. A fost o manifestare temporară, pentru momentul acela („Dar după aceea n-au mai prorocit” Num. 11.25). În NT observăm că manifestarea supranaturală care însoţeşte cel mai frecvent umplerea nu mai este prorocia, ci vorbirea în alte limbi. Nu există nicio constrângere pentru un penticostal care a vorbit în limbi la umplerea cu Duhul Sfânt să continue să vorbească în limbi. Dacă Duhul îi „împarte” darul acesta, se va folosi de el, după călăuzirea Duhului.
2. În al doilea rând, se pune problema legitimităţii folosirii porţiunilor narative din Scriptură pentru articularea doctrinelor. Problema pe care o ridicaţi şi voi (tu, Otniel Vereş ş.a.), a întemeierii doctrinei penticostale pe cărţi narative şi nu pe cele didactice, este una legitimă. A fost dezbătută amplu în cercurile penticostale şi harismatice (şi poate chiar de unii evanghelici nonpenticostali). Au fost scrise zeci de articole pe tema „hermeneuticii penticostale” în jurnalul Pneuma sau în Journal of Pentecostal Theology (jurnale pe care ti le pot pune la dispoziţie). Este adevărat, doctrina penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt se întemeiază pe câteva texte din Fapte. Concluzia multor teologi care scriu pe această temă este că şi porţiunile narative ale Scripturii pot fi surse de doctrină. Trebuie să ai însă un fenomen repetitiv care să devină paradigmatic. Noi penticostalii, considerăm că naraţiunea din Faptele Apostolilor ne dă suficiente motive să considerăm că vorbirea în limbi, ca manifestare a umplerii cu Duhul Sfânt, este paradigmatică.
3. În ce priveşte textul din 1 Corinteni, am anticipat deja spunând că nu există obligaţia ca toţi penticostalii să vorbească în alte limbi. Vorbesc biblic, nu după teologia populară a unor penticostali. (Aici greşesc mulţi baptişti, prin faptul că şi-au format o opinie despre teologia penticostală din auzite, nu din cărţile penticostalilor).
4. În ce priveşte eşalonarea calitativă a darurilor spirituale, cred că greşeşti. Darurile din capul listei oferite de apostolul Pavel nu sunt superioare celor de la finalul listei. Când apostolul face referire la „cele mai bune” daruri, el are în vedere nu calitatea lor (fiindcă „toate sunt date de acelaşi Duh”) ci utilitatea lor. Fiindcă darul vorbirii în limbi este folosit mai ales în particular, nu în public, este de mai puţin folos bisericii. De aceea spune apostolul că cel care proroceşte este mai mare decât cel care vorbeşte în alte limbi; cel care proroceşte „zideşte biserica”, pe când cel care vorbeşte în limbi „se zideşte pe sine.”
5. Penticostalii nu stăruie după vorbirea în limbi, cum spui tu. Ei stăruie după umplerea cu Duhul, în vederea mărturisirii cu autoritate a Domnului şi a trăirii în sfinţenie. Aici, se pare că eşti influenţat foarte mult de teologia penticostală populară sau de folclorul baptist despre penticostali.
6. Răspund şi la o întrebare pe care o ridică unii dintre interlocutorii baptişti pe acest blog, legată de necesitatea stăruinţei. Prefer să vorbesc despre „rugăciune stăruitoare” sau „perseverenţă în rugăciune” când este vorba de a cere Duhul Sfânt, decât de „stăruinţă”. Mă distanţez complet de cei care afirmă că a cere umplerea cu Duhul prin rugăciune este inutil pe motiv că „un dar nu se cere.” În Luca 11:13, Domnul ne spune că „Tatăl va da Duhul celor care i-l cer.” Mai mult, această afirmaţie apare imediat după ce Domnul ilustrează „stăruinţa în rugăciune” prin pilda cu prietenul sosit în miez de noapte să ceară pâini. Tocmai pentru a ajunge la rugăciunea pentru Duhul Sfânt prezintă Domnul acea ilustraţie (vezi v. 9 – „Aşadar, vă spun: Cereţi şi vi se va da…”).
Mi-ar placea sa mai simt "acele vremuri din trecut"-vremuri de staruinta, cand "Duhul Sfant ne aduna"... , cum spune o cantare, interpretata minunat de Puiu Chibici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu