31.10.2008

Era singura ei bucurie

O altă întâmpalare cu bunica mea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea.
Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se:
-Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică.

A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară.
După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-a închis cu ea în cameră, după ce-a murit, şi plângea, plângea după străbunicuţa lui dragă, încât mamei mele îi era frică că ,,se strică copilul de cap''.
Sunt sigură că aţi fi fost încântaţi să aveţi o bunică ca a mea!

30.10.2008

Arta de-a fi parinte

Am gasit acest material pe un site, si, fiindca nu de mult timp, am avut probleme cu nepotul meu, caruia, intre noi fie vorba, ii sunt ca o mama, il postez ca sa vedeti in ce categorie va regasiti.

Cum sa nu fii ca parinte!
Am gasit intr-un studiu dedicat cresterii copiilor, cateva modele negative de conduita parentala. Sunt sigura ca fiecare se regaeste in cel putin un model, chiar daca nu 100%. Eu ma regasesc in 2 dintre ele :)

Parintele indulgent: copilul creste ca un salbatic facand exact ce-i place atunci cand ii place. Parintele considera restrictiile drept piedici in dezvoltarea personalitatii copilului, iar daca se bucura de libertate deplina in interactiuna cu mediul inconjurator va deveni un adult bine adaptat. Cum sa invete un copil ce inseamna judecata inteleapta, sa faca diferenta intre bine si rau, daca toate actiunile sale sunt considerate bune? Riscurile sunt ca acesti copii sa se confrunte cu probleme legate de autocontrol, anxietate, nesiguranta, lipsa de respect pentru oameni, autoritate, proprietate.

Parintele superprotector: grija exagerata fata de copil, controlul total al vietii acestuia, a mediului extern. Parintele in dorinta lui de a-l feri de tot ce i-ar putea face rau, uita ca acesta nu va invata niciodata sa se confrunte cu realitatile vietii. El ii supravegheaza rigid copilului fiecare miscare si este adesea motivat de frica si panica. Copilul este impiedicat astfel sa traiasca experienta consecintelor firesti ale unor optiuni gresite, apare incapacitatea de a fi responsabil si independent, tocirea accentuata a spiritului de initiativa, instalarea unor temeri nejustificate de actiune si de consecintele ei, izolare. Copilul ferit in permanenta de dezamagiri sau esec nu va avea ocazia sa se maturizeze prin propria cunoastere.

Parintele cicalitor: manifesta un comportament educational caacterizat printr-o repetare agasanta a indicatiilor date copiilor.O astfel de strategie il face pe copil sa creada ca nu trebuie sa asculte decat atunci cand este imperios necesar, invata sa ignore instructiunile parintilor si sa nu respecte autoritatea. Parintele va ajunge in cele din urma sa traiasca un sentiment de vina si frustrare deoarece nu va putea intelege niciodata de ce copilul nu il asculta si de ce trebuie sa tipe daca vrea sa vada rezultate.

Parintele manipulator: incearca sa controleze comportamentul exterior al copilului prin manipularea emotiilor acestuia Cateva instrumente la care regurge: acela de a-l face pe copil sa se simta vinovat, sau de a-i refuza iubirea si acceptarea. Copilul creste cu sentimentul ca nu va fi niciodata iubit sau acceptat daca nu se poarta ca atare, mai intai cu parintii, apoi cu ceilalti oameni. Acest comportament al parintilor produce in copil nesiguranta, teama de esec, teama de a nu fi respins, culpabilitate excesiva si anxietate.

Parintele autoritar: merge atat de departe cu atitudinea sa excesiv de autoritara incat ii indeparteaza pe copii, ii place sa aiba intotdeauna dreptate si ultimul cuvant, fiind inabordabili. Copiii se izbesc mereu de refuzul lor, deoarece parintii considera ca orice concesie le-ar strirbi autoritatea. Comunicarea dintre parinte si copil se face intr-un singur sens, dinspre parinte spre copil si aceasta mai mult prin comenzi si admonestari. Cere copiilor perfectiunea dar nu ii incurajeaza niciodata cand fac ceva bun. Aceasta atitudine provoaca copiilor nesiguranta, complexe de inferioritate, izolare...
Respectul pe care copiii il arata parintilor dominator se bazeaza pe frica si nu pe iubire.

Parintele inconsecvent: caracterizat printr-o mare instabilitate privind modul de raportare la copii, ceea ce duce la descumpanirea lor, copiii nu vor fi niciodata siguri de modul in care vor fi tratati de parinti in momentul respectiv, fiind in mare parte influientati de starea lor emotionala de moment.
Nesiguranta copiilor este permanenta pentru ca neputandu-se raporta la reguli bine definite, ei nu stiu niciodata ce urmari ar putea avea faptele lor si care va fi reactia parintilor. Copiii vor avea probleme in exercitarea autocontrolului, a discernamantului, vor recunoaste cu greu semnalele de avertisment din viata de zi cu zi.

Parintele care pune copilul pe primul plan: parintii pentru care copilul si cresterea lui inseamna totul pe lume, pentru care copilul este un mic rege, isi privesc toate actiunile si deciziile in lumina efectelor acestora asupra copilului. Copiii crescuti conform acestei strategii isi impun vointa in mod dominator, manipulandu-si parintii si sentimentele acestora si chiar intorcandu-i unul impotriva celuilalt. Copilul risca sa devina un adult egoist, nerecunoscator, arogant si plin de importanta si nu se va raporta corect la relatiile cu cei din jur, crezand ca totul i se cuvine.

Prezentat pe scurt, chiar foarte scurt, dar astea sunt ideile principale pe care le-am desprins.

Sursa:http://www.jurnale.ro/Lectia_de_parinte__1_-e7098-88112.html

Viata pur si simplu

O ştire nemaiauzită în toată lumea!
Se vorbea de coborârea primilor oameni pe astrul nopţii, LUNA.
Bunica mea era extrem de agitată şi nervoasă, plimbându-se prin casă ca leul în cuşcă, de colo-colo, fără să spună nimănui ce căuta.
Intrigat de atitudinea ei, într-un târziu, fiul meu o întreabă:
-Ce cauţi, buni?
-Nu-mi găsesc ochelarii 
-De ce ai nevoie de ei ?
-Vreau să văd şi eu steagul de pe Lună, a răspuns ea cu candoare.


Bunica mea a participat la aproape toate înmormântările din satul ei.
Într-o zi, Dadi, strănepotul ei, o întreabă:
-Bună, cine a murit?
-Valerica, a răspuns ea prompt..
-A murit de tot ? continuă năzdrăvanul de strănepot.
-Doamne, nu mă lăsa! De bună samă, că de tot! a răspuns ea, revoltată de o asemenea întrebare, nebănuind capcana.
Buni este personajul principal al tuturor scrierilor mele.

29.10.2008

Puiu Chibici - Ce sunt eu ?


ALERGAM INCOACE SI INCOLO, CU PROIECTE, SPERANTE DE MAI BINE,
INVIDII, LACOMII, DAR UITAM ESENTIALUL-SUNTEM O MANA DE TARANA, UN ABUR, O ADIERE.

Doar in El aflam salvare,
Pe bratu-I gasim alinare.

26.10.2008

Da mai departe...

ATENTIE!!!!!! in biserica Sfantul Ilie din sv a fost o lucrare in care Domnul a zis sa ne pregatim....k lumea se va imputina foarte tare....

El va zgudui Pamantul de la un capat la altul.....si cei care nu vor sta langa El in vremurile astea..vor sfarsi rau......

da acest mesaj mai departe ka toti sa fim pregatiti pt aceste vremuri.....Domnul sa ne ajute..fiti binecuvantati cu totii..intoarceti-va la El caci sf.lumii e foarte aproape si as vrea sa fim cu totii in Rai..sa ne bucuram o vesnicie!!

da mai departe daca il iubesti pe Dumnezeu!

Am primit acest mesaj pe mess. si-mi fac datoria sa-l dau mai departe...
Domnul sa ne poarte de grija !

Vezi si:http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Despre-sfarsitul-lucrurilor-588.htm

Speranta - Prietene care alergi

Parintii-persoanele cele mai dragi

Dragostea pentru parinti este ceruta de insasi Sfanta Scriptura.
A iubi pe cei care ti-au dat viata este o datorie si o necesitate, care izvoraste din insasi firea lucrurilor.
Eu mi-am iubit si-i iubesc nespus de mult pe dragii mei. Acum mi-a mai ramas doar mama, dar nu-mi pot scoate din minte ideea ca n-am facut mai mult pentru tatal meu, care s-a imbolnavit si, in scurt timp, s-a dus.
Pentru mine, dragostea de parinti, de frati, este mai presus de orice, e ratiunea mea de-a fi.
Iubiti-i cu toata fiinta voastra! Merita...
NAIVITATE: Iubiti-i pana mai sunt in viata!

24.10.2008

psalm 139



...............
24. Doamne,
Vezi daca sunt pe o cale rea
si du-ma pe calea veciniciei!

Invata sa te multumesti!!!

Cuvintele ar fi de prisos...



Pe zi ce trece, suntem tot mai nemultumiti.
Sa invatam arta de-a fi multumitori!

Invata!


Daca am pune in aplicare mesajul acestui cantec, n-am mai fi carcotasi, nemultumiti, deprimati.


Viata este atat de scurta si o traim intr-o vesnica agitatie, nemultumire de tot si de toate.

Am avut, in ultimele trei saptamani, internata in spital,o verisoara, la Neurologie.
Facuse un accident vascular, si, dupa ce-a zacut, cazuta in baie, mai multe zile, a fost gasita si dusa la spital. In acest rastimp, am vazut 2 persoane care au decedat acolo. Ele erau cele mai bine dintre celelalte paciene-atat cat poti fi in acel loc, zambitoare, vorbarete, si deodata au facut al doilea atac si au murit!
Ce e viata? Un abur, o adiere...


Zilele ne trec ca un fum,
Viata ni se face scrum.
Oasele sunt inghetate
Si ne-apropiem de moarte...

Sa ne atasam cat mai mult de Dumnezeu, cu mintea, cu inima, cu toata fiinta noastra!
Sa ne amintim ca:

Averi ca Solomon de-am avea,
Memento mori totdeauna!

Am gasit versurile acestui cantec
si pentru ca mi-au placut atat de mult,
imi permit sa le adaug aici.

INVATA DE LA TOATE

Invata de la apa sa ai statornic drum,
Invata de la flacari, ca toate-s numai scrum.
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi.
Invata de la soare cum trebuie s-apui,
Invata de la piatra, cat trebuie sa spui.
Invata de la vantul ce adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate, ca toate-ti sunt surori,
Cum sa treci frumos prin viata, cum poti frumos sa mori.
Invata de la vierme, ca nimeni nu-i uitat,
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce avem de ars in noi,
Invata de la ape sa nu dai inapoi.
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea,
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare, ca vremea sa-ti cunosti,
Invata de la stele, ca-n ceruri sunt numai osti.
Invata de la greier, cand singur esti sa canti,
Invata de la luna, sa nu te inspaimanti.
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei,
Si dute la furnica sa vezi povara ei.
Invata de la floare sa fii gingas ca ea,
Invata de la oaie sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor,
Invata de la toate, ca totu-i trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Sa-nveti din tot ce piere, cum sa traiesti pe veci !

Paradox

Ne rugam zilnic pentru cei cu care convietuim, dar, din ce o facem, ne poartă mai multă ranchiună.
Este ceva invers proporţional şi paradoxal, aş zice, acest fenomen, experimentat de mama şi de sora mea. Poate că este o revoltă inconştientă, mai ales pentru cei ramasi orfani de unul sau ambii parinti.
Aceşti copii rămân cu traume foarte adânci, câte zile au! S-au descurcat singuri în viaţă, de la vârste fragede, şi devin foarte agresivi, la cea mai mică contradicţie, şi acumulează manii obsesive pentru cele mai neînsemnate ,,greşeli ale semenilor'', pe care le amplifică şi nu le uită. Ele devin un leit-motiv al minţii, al vieţii şi-al atitudinii lor.
Ce avem de facut? Sa-i intelegem, sa ne purtam cat putem de bine cu ei, cat depinde de puterile noastre de-a suporta, si sa-i aducem inaintea Tronului divin, in rugaciunile noastre.

23.10.2008

Obama Vs McCain at Al Smith Dinner



Dupa cum se vede din acest videoclip,
intre cei doi este o "ARMONIE PERFECTA"...

20.10.2008

Partasie

Părtăşiile mele cu Tine,
Sunt zări senine, cu plaiuri line.
Viaţa toată, în a Ta prezenţă
E revărsare din abundenţă:
De linişte, binecuvântare,
Unde rănile-şi găsesc alinare,
Oază senină, repaus divin,
Şi bucurie trăită din plin!

Atunci nu va mai fi...

Asteptam clipa minunata cand:

Nu va mai fi nici noapte, nici chin,
Ci doar un Etern Soare Divin.
Nu va fi ură, gelozie,
Ci încredere pe vecie.

Nu, bocete şi întristare,
Ci veselie şi cântare.
Nu jigniri, insulte, blesteme,
Nici cel ce plânge, cel ce geme.

Nu, furt, spargeri, infamie,
Ci doar eternă bucurie.
Nu, afaceri murdare, mită,
Nici cel ce suferă, se vaită.

Tot omul va fi preafericit,
Dacă-n sfinţenie, a trăit.

Siguranta deplina cu El

Desi am postat unele din poeziile care vor aparea pe acest blog si pe alte site-uri, deschid acest ciclu de postari cu unele din modestele mele incercari de a-L cinsti pe Creator, care merita toata lauda noastra.

Când eşti bolnav, cu trupul vlăguit,
Încrede-te doar în Tatăl Iubit!
Când toţi cei din jur te dispreţuiesc,
Ai un prieten bun, pe Tatăl Ceresc.

De-ai ajuns de-a lumii ocară,
Isus îţi va lua orice povoară,
Când toţi prietenii te-au părăsit,
Ai sprijin în Cel ce pe cruce-a murit.

De eşti lipsit de-ale lumii averi,
Vei câştiga în Cer, scumpe comori.
Dacă n-ai rang, onoruri, pe Pământ,
Vei fi rege şi preot, în Cerul Sfânt.

Orice ai pierde în această lume,
Nu se compară cu Scumpul nume.
Orice cruce, în lume de-ai purta,
Te-aşteaptă în Ceruri, cununa Sa.

Anne Sinclair

http://annesinclair.typepad.fr/journal/

Ma fascineaza biografia femeilor frumoase si puternice, si de aceea nu m-am putut opri sa nu postez coordonatele acestei femei de succes, biografie gasita pe blogul ei. Vezi linkul de mai sus!

Biographie
Anne Sinclair est née en 1948, diplômée de Sciences Po et Maîtrise de Droit à Paris X.

Après avoir commencé comme journaliste à la radio (Europe 1), Anne Sinclair est devenue une des femmes de télévision les plus connues en France et en Europe.

Elle a créé et maintenu avec le même succès pendant plus de 13 ans une des émissions les plus renommées, « 7 sur 7 », sur la plus grande chaine française, TF1.

Chaque dimanche entre 19h et 20h, elle a reçu tout ce que le monde politique français compte de plus prestigieux, des hôtes étrangers de premier plan, et des intellectuels venus de toute la planète. Plus de 500 émissions en ont fait l'une des Françaises les plus célèbres.

Dans ce programme, ont été reçus plusieurs fois François Mitterrand, Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy, Bill ou Hillary Clinton ; Madonna, Sharon Stone, Paul McCartney ou Mère Teresa ; le secrétaire géneral des Nations-Unies, le Président russe Gorbatchev, le Prince Charles, le roi du Maroc ou le chancelier Helmut Kohl.

Elle a fait de ce rendez-vous en direct du dimanche soir, un lieu de réflexion sur la société mais aussi d'actualité la plus chaude réunissant de 10 à 12 millions de télespectateurs, ce qui est un record pour un programme politique, pour lequel, Anne Sinclair a reçu quatre « 7 d'or ».

En 1997 quand son mari, Dominique Strauss-Kahn, est nommé Ministre de l'Economie et des Finances du gouvernement français, elle abandonne ce lieu d'influence pour ne pas créer de conflit d'inérêt.

Elle fonde et dirige alors pendant 4 ans la filiale Internet de la chaine de télévision où elle travaillait, e-tf1, et les sites tf1.fr ou lci.fr.

Depuis, elle fut journaliste à la radio, RTL, puis France Inter pendant 3 ans et a écrit plusieurs livres politiques à gros succès.

Depuis novembre 2007, elle vit à Washington avec son mari, Dominique Strauss-Kahn, qui a été élu il y a un an Directeur Général du Fonds Monétaire International.

Elle collabore actuellement à Canal Plus, et au Journal du Dimanche, et elle travaille à un nouveau livre sur les Etats-Unis.

Sursa: Le Figaro

13.10.2008

Cine intelege dragostea?

Combien comprennent l'amour au juste?
Trop de personnes pensent que l'amour ne se définie que par son nom. Mais non. Je ne parle pas de ces pseudos sentiments. L'amour, c'est ce cocktail fulminant d'amitié, de caresses, de complicité, d'inquiétude, de partage, d'affection, de peurs, de compréhension, d'attention, de doutes... Jusqu'ici je peux affirmer n'avoir croisé que des gens qui faisaient semblant, ou qui ne comprenaient pas. L'amour... C'est se sentir grand avec cette autre personne qui a su vous voir tout riquiqui que vous êtes. Seulement c'est politiquement incorrect. Secret ; interdit... Haha... Je me fiche bien des conventions.

Am gasit acest post pe un site, mi-a placut si vreau sa-l traduc pentru cine-o fi sa fie.

Cati oare inteleg ce e dragostea?

Prea multe persoane considera ca dragostea nu se defineste decat prin numele sau. Dar nu-i asa. Nu ma refer la pseudosentimente. Dragostea este acest cocktail fulminant de prietenie, mangaiere, complicitate, neliniste, de partaj, de afectiune, temeri, intelegere, atentie, indoieli... Pana acum n-am intalnit decat oameni care procedeaza la fel, sau care nu intelegeau.
Dragostea inseamna sa te simti mare alaturi de alta persoana......nu-mi pasa de conveniente.
Citindu-l, in original, mi s-a parut interesant, traducandu-l, am ajuns la concluzia ca nu merita oboseala...

12.10.2008

Bloguri evanghelice

Daca sunteti interesati de astfel de bloguri, le gasiti la acest link si e randul vostru sa alegeti din aceasta multitudine.


http://trezirespirituala.wordpress.com/bloguri-evanghelice/

Revenire la un trai normal

Cat traim pe acest pamant trebuie sa luptam din rasputeri, si pana in ultimul moment al vietii, sa nu cedam.

Dacă timp de aproape trei săptămâni, nu ieşisem neînsoţită în curtea spitalului, mi-am zis că este cazul să trec peste toate, să mă ridic din pat, să nu-mi mai plâng de milă, ci să iau taurul de coarne, şi să mă fac bine. Mi-am pus buletinul de identitate în buzunar, zicându-mi în sinea mea că, chiar dacă voi cădea, nu voi fi în pădure, şi cineva tot îmi va da primul ajutor. A doua zi, mi-am cerut externarea din spital, m-am reîntors acasă, şi am început o luptă titanică de revenire la o viaţă normală.

Toamna, m-am pensionat la limită de vârstă, şi am început, aidoma unui bebeluş, să învăţ mersul pe jos, fără să fiu însoţită. Mergeam de la un stâlp de curent electric până la altul. Ajungeam până la cel mai apropiat magazin, ţinându-mă de gardul viu. Încet, încet, câştigam metru după metru. Un an de zile am luat suplimente alimentare şi vitamine, şi, cu o răbdare de fier, am renunţat la sedative, fără de care nu aş fi făcut un pas afară din casă, înainte. Am avut o încredere nestrămutată în Dumnezeu, deoarece, în numeroase prorocii, mi s-a spus că voi învinge. Şi am învins! Nimănui nu îi venea să creadă acest miracol al revenirii mele la un trai normal! După aproape 10 ani de chin, de suferinţă-mai ales psihică-am început să-mi înving toate inhibiţiile, să trec peste toate frustrările, şi să îmi spun că viaţa ne este dată o singură dată, şi trebuie trăită, indiferent de ceea ce destinul îţi scoate în cale!

10.10.2008

S-a potolit tensiunea

Acum s-a mai potolit din tensiunea în care eram, de câteva zile. "Când eşti lovit, poţi oare / Duşmanului să-i ceri iertare?'" Asta am făcut şi am putut ! Nu credeam vreodată că am să reuşesc acest lucru !
Când eram mică, apoi, adolescentă, nu mi-aş fi cerut iertare de la cineva pentru lumea întreagă ! Zile întregi, stăteam posacă, întristată, interiorizată, bolnavă de supărare. Chiar dacă în sufletul meu iertam, nu puteam să arăt asta. Aveam o sensibilitate maladivă, un orgoliu excesiv.
Iertarea face mai bine celui ce-o daruieste, decat celui ce-o primeste.
Iertati daca vreti sa fiti sanatosi si fericiti!

08.10.2008

Momente dificile

In `90 am facut un nodul pe sânul stâng, pe care l-am descoperit întâmplător. Am mers la medic şi m-a trimis la Oncologie, cum se face în atari cazuri. Doctoriţa de la Oncologie nu m-a menajat, ci m-a trimis la clinică, la Cluj-Napoca, motivand ca orice tumoare trebuie tratata cu seriozitate, fie benigna, fie maligna.
Nimeni n-a ştiut cât am plâns, înainte de-a merge la clinică! La Cluj,din fericire, nu mi s-a confirmat diagnosticul cel crud, ci era doar un chist, depistat la biopsie. Vă imaginaţi fericirea mea!?
Cerul mi s-a părut de un albastru mai intens, divin de albastru! Păsărelele ciripeau cu triluri îngereşti. Toată natura era în sărbătoare, alături de mine! Parcă toţi oameni erau complici la fericirea mea!

Plangeam...

Dupa `90, incepuseră evanghelizările in multe orase din tara. Era ceva nou, dupa ce atatia ani au stat romanii departe de biserici.
Eu mă simţeam bine, sufleteşte. Imi placea tot ceea ce auzeam acolo, ma identificam cu ceilalti ascultatori ai mesajului divin, dar nu mă puteam abţine să nu plâng, încât chiar mă simţeam jenată faţă de cei din jurul meu, fiindcă din ochii mei curgeau, ca din nişte fântâni arteziene, pârâuri de lacrimi, vorba unei poezii pe care am scris-o: "Cartea Cunoştinţei deschid, /
Citesc, citesc, înţeleg, plâng".

Sarpele neincrederii

De multe ori, in momente de deruta, am pus cap la cap lucrurile, doar, doar voi ajunge undeva. Şarpele neîncrederii a început să se furişeze în sufletul meu, uşor, uşor. Ceea ce este mai cumplit pe lumea asta, e îndoiala! Teama de-a nu strica ceva, de-a nu te pripii, de-a nu nărui ce-ai clădit cu atâta trudă, ani de zile, o familie frumoasă, care este darul cel mai de preţ, dăruit nouă, muritorilor de către Fiinţa Supremă, care guvernează viaţa noastră şi mersul acestei lumi.
Îţi pui mereu întrebarea: dacă nu este ceea ce crezi tu ? Dacă ţi se pare? Dacă nu ar fi bine să mai aştepţi puţin? Dacă, dacă, dacă...
Ce bine ar fi fost, de nu era acest cuvânt dubitativ în dicţionarul mondial! Cred că strămoşii umanităţii nu au cunoscut acest cuvânt, nici acest sentiment de incertitudine, pentru ei fiind doar realitatea palpabilă- "a fi sau a nu fi", cum spune Hamlet, eroul dramaturgului englez, Shakespeare.

06.10.2008

Meditatie

E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu şi apoi se întreabă de ce totul merge tot mai prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia. E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, gândesc, spun sau fac nimic din ceea ce scrie în Biblie. E ciudat cum de unii pot spune „Cred în Dumnezeu” şi de fapt să-l urmeze pe Satan, care, de fapt, crede şi el în Dumnezeu. E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc ca nu merita sa-si piarda vrema.

Acest mesaj l-am primit pe mess. de la seby, un baiat de 19 ani, si vreau sa-l citeasca si altii, si sunt cu totul de acord cu ce se spune.

03.10.2008

O marturie cutremuratoare

De peste 30 de ani, cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea şi pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viaţa lui şi altor sute de oameni, precum şi evenimentele care au urmat, au stat în atenţia ministerului sănătăţii din acea vreme şi au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului şi au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că ştiinţa lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut faţă.


Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” - poveşteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 40 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului.

În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.
Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinţilor, fraţilor, rudeniilor şi prietenilor ce soartă urma să-l aştepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda şi să-l blameze. Totuşi el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , aşa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soţia să poată creşte cei trei copii.”- îşi aminteşte Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiaşi voce care l-a deranjat prin insistenţa ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”. Între timp Ioan Gabor a fost detaşat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea. Cu o lună înainte de accident el şi-a luat concediu şi a plecat acasă la cunoscuţi şi la fraţi pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi.


În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineaţă cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea şi să-şi dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, aşa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ţinea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalţimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simţea cum îi ard picioarele. A reuşit să le mişte doar de trei ori., pentru că în momentul următor şi-a dat seama că totul este terminat. “Atunci am strigat: Doamne ai milă de mine şi scapă-mă de aici!”. Atunci a simţit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă şi-l aşează pe marginea ei. După ce s-a târât câţiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede şi l-au dus la Spitalui Clinic Judeţean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar ştiam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” - spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia şi peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinşi că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea - susţine el - au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebraţul drept”. „Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!”. După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el şi-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul şi-a dat seama că am primit apă şi m-a certat. Pe la ora nouă în aceeaşi dimineaţă am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoştinţa. Printr-o minune a fost înstiinţat fratele meu de la Deva, care era şi el medic (d-l Ioan Gabor are doi fraţi, ambii sunt de profesie medici). Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschişi dar buzele îmi erau negre. În aceeaşi zi, el a început să-mi caute un sicriu.” - îşi aminteşte d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au aşezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secţia de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Era alimentat cu perfuzii şi apoi cu linguriţa. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”. Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni), ajungând să scuipe sânge. O altă complicaţie a reprezentat-o infecţia cu piocianic la fese, coapse şi gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecţie în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV şi aceste complicaţii ar fi dus la moarte. Situaţia lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii, prof. dr. Eugen Proca, care l-a şi vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluţia pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieşit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuşi Ioan Gabor se încăpăţâna să rămâna în viaţă. Constatând că în urma complicaţiilor, omul rămâne conştient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înţelege a minţii omeneşti. „Mare minune că nu moare şi e întreg la minte” - a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătăţii lui.


În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezenţa unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoşteam şi ştiam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea. Când le-am vorbit despre el şi constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor. „Abia atunci m-am gândit la aceasta” - povesteşte Ioan Gabor. Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morţi clinice. „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate şi m-au acoperit cu un cearceaf pe cap. Aşa se face după ce omul moare, îl lasă între două şi patru ore şi apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul. Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieşit un alt trup, duhul de viaţă. Eu stăteam în colţul salonului şi vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viaţă, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după uşă…. tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”. Atunci le-am explicat că eram în colţ, tot eu, cu un trup prin care vedeam şi ştiam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo ştii totul. Nu poţi să spui că închizi ochii şi gata, nu mai vezi nimic. Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanţă. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieţii, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum aşteptam să plece părinţii de acasa ca să fac ceva rau… Vezi absolut tot, şi ce-ai gândit şi ce-ai făcut, şi ce premoniţii ai avut. Toate le retrăieşti din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soţie, soţia de mine şi noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi, dacă nu aş fi trăit experienţele acestea, orişicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut şi vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu ştiam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Şi încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înţelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi. Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Şi totuşi atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieţii mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aş fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăieşti daca nu te schimbi tu, ca om”.
„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului şi puţin cum a stat pe cruce. Şi am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curaţit de orice păcat. Şi a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puţin… Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simţit. Lumina m-a acoperit şi mi-a vorbit. Noi nu putem înţelege aşa ceva. Mi-a spus: de ce te uiţi aşa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam aşa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri. Era bunicul şi un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiţi la cineva ştii cine este şi ştii tot ce gândeşte, la fel ştie şi el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar faţa puţin şi mai albă… Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toţi la aceeaşi vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toţi aceştia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.
„Atunci eu nu aş fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine şi am simţit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul şi m-am întors împreună cu el” - povesteşte domnul Gabor.


Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat şi a revenit în acest fel de trei ori la viaţă. Câţiva ani mai târziu a înţeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profeţit aceste trei întoarceri la viaţa, iar anunţarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenţei sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puţin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziţi, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă şi care cunoşteau ce se întâmplă în asemenea situaţii le spunea: omule tu nu poţi muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, şi-a ucis bunica pentru a obţine o moştenire”, îşi aminteşte d-l Gabor.

Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieşire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observaţiile clinice amintite mai sus. Timp de un an şi jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soţie. Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.


Prima dată a reuşit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape şi să apară piele şi păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiştii în domeniu rămânând fără replică. „Aşa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele şi păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Judeţean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subţiază odată cu trecerea vremii, iar porţiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialişti din întreaga lume, care nu au reuşit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu eşti? Nu-mi vine să cred, nu ţi-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se ştie în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”.

Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă şi autorităţile vremii. Securitatea l-a contactat şi i-a cerut să închida uşa şi să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din ţară, trimiţându-l în Austria. Neputându-şi explica fenomenele, secretarii de partid şi securiştii au început să creadă că omul este în atenţia extratereştrilor. Cu toate acestea, el a rămas în ţară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din Occident şi în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.


Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era şi firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăşi procurorul şef Ştefănuţ Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existenţa unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu ştia unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă şi invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie acelaşi an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăţia în sarcina vreunei persoane.

Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreştine începută de comunişti şi descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.

În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet şi avem o armonie în familie pe care aş dori să o aibă toţi în căminele lor”. Domnia sa susţine că se roagă pentru România şi crede că în cel mult şapte ani ţara noastră va ajunge la un nivel ridicat atât din punct de vedere economic cât şi spiritual.


Sursa: http://eseuri.resursecrestine.ro/

Après avoir expérimenté trois morts cliniques, la Securitate le soupçonne d’entretenir des liens avec les extra-terrestres.
Pendant 30 ans, le cas d’Ioan Gabor a étonné le monde médical sur tout le territoire de la mappemonde. Après être tombé dans un bassin contenant de l’eau bouillante mélangée à du soude caustique, retiré par miracle alors qu’il était enfoui à trois mètres de profondeur et perdu ses chairs sur ses jambes, M Gabor peut maintenant remarcher et là, où autre fois on pouvait voir ses os, la chair et la peau se sont régénérées. L’événement qui a marqué sa vie et la vie de centaines de gens ainsi que les événements qui ont suivis sont restés gravés dans la mémoire du ministère de la santé de son temps et ont laissé sans paroles tous ceux qui ont crus avoir saisi les mystères de la guérison: les médecins de tout le pays. Le régime communiste à interdit la médiatisation de ce miracle et a fait tout son possible pour faire taire cet homme car sa science était incapable d’expliquer les événements auxquels il a fait face.
Né le 2 août 1939 dans la localité de Sâncrai, de la région de Cluj, Ioan Gabor, depuis sa tendre enfance a été un être bizarre. « Depuis mon enfance j’entends une voix, pas dans un rêve mais bien dans la réalité. Dans ces moments-là je ne peux pas bouger mais je me sens bien » - raconte M Ioan Gabor.
Entendant les dires de l’enfant qui racontait son expérience, ses parents, ses frères, ses collègues de l’école maternelle et par après de la grande école se moquaient de lui. Ils l’appelaient même « le rêveur ».
Malgré tout ça, il savait que ce qu’il entendait était vrai et tous ceux qui l’entouraient l’expérimentaient en temps voulu car ses paroles finissaient par devenir une réalité. Il a terminé l’école dans l’armée et après s’être marié il s’est installé dans la ville d’Oradea. Il y a 37 as il s’est repenti, c’est à dire qu’il a changé sa façon de vivre et de penser et il a dédié sa vie à Dieu et prouvé sa foi par l’acte du baptême. En 1974 il a entendu de façon répétée, la même voix qui lui disait: « fais attention car d’ici deux ans il va t’arriver quelque chose et tu seras comme personne dans ce monde n’a été. Il pensa immédiatement à un éventuel poste très important qui lui serait confié, de telle manière à ce que personne ne puisse être comme lui. Peu après, au cours d’une nuit, la même voix lui dit : « Le Purim a été jeté. Le sort est tombé sur toi car ton frère n’est pas prêt à affronter cela. » Les mêmes paroles lui ont été répétées trois fois et il se sentit irrité car il pensait en avoir déjà compris le sens. Ensuite la voix lui dit: « Il t’arrivera un malheur fatal. » Ces paroles lui ont fait penser que ce qui l’attendait ce n’était pas une haute fonction dans la société mais… la mort! Il savait que deux ans plus tard il allait mourir.
« Je n’ai pas été vigilent et j’en ai parlé à tout le monde. D’abord je l’ai dis à ma femme. »
Etant en conflit avec sa famille à cause de leur foi, Adriana Gabor, sa femme, eut l’impression que Dieu voulait lui prendre son dernier espoir sur cette terre. La famille Gabor avait trois enfants: une fillette de seulement deux mois, un garçon d’un an et demi et un autre de six ans. La mort de son mari signifiait pour elle que Dieu s’était détourné d’eux.
M Gabor ne cessait de rappeler à tous ses proches le sort qui l’attendait. Ne croyant pas ses paroles, ceux qui l’entouraient ont commencé à se moquer de lui et à le blâmer.
Malgré tout ça, il a commencé à se préparer à mourir. « J’ai cherché tout d’abord à résoudre mes problèmes matériaux. Comme je gagnais très bien ma vie, je acquitté le prêt pour mon appartement et j’ai acheté tout ce qui était utile dans la maison de sorte que ma femme puisse élever nos trois enfants » - se rappelle Ioan Gabor. Huit mois avant l’accident, il a à nouveau entendu la même voix qui, le dérangeant par son insistance, lui répéta trois fois: « Le malheur arrivera! »
Entre temps, Ioan Gabor avait été muté à Arad, où il travaillait au Combinat Chimique de la région. Sa famille était restée à Oradea. Un mois avant l’accident il prit des vacances pour retourner chez lui et dire « au revoir » aux connaissances et aux proches.
Le matin du 29 janvier 1976, un matin très enneigé, après avoir prié une heure, Gabor a entendu à nouveau la voix: « le malheur est là! ».
Ces paroles l’ont fait se dépêcher pour transmettre la gestion de son travail et rentrer vite chez lui pour mourir à la maison, éventuellement pendant la nuit, pendant son sommeil, comme il pensait que ça allait se passer. Dans sa précipitation, il glissa et tomba dans un bassin de 3 mètres de profondeur et de 1,3 sur 1,3 mètre. Au fond de ce bassin, il y avait de l’eau bouillante mélangée à de la soude caustique, produit utilisé pour le nettoyage des bassins chimiques. L’eau lui arriva jusqu’à la taille. Au contact du liquide il commença à hurler car il sentit la brûlure sur ses jambes. Il essaya de les bouger mais il réalisa que pour lui tout était perdu. Il commença donc à crier: « O mon Dieu, aie pitié de moi et sauve-moi! » Alors il sentit une main forte qui le prit et le sortit du bassin pour le poser au bord. Après s’être traîné dans la neige quelques mètres, il fut vu par quatre collègues qui le conduisirent rapidement à l’hôpital d’Arad. « Je me suis rendu compte qu’il n’y avait pas d’issue pour moi mais je savais que je ne mourrais pas puisque c’était la main de Dieu qui m’avait sorti du bassin » – déclare M Gabor, 30 ans après.
A l’hôpital, au moment où les médecins lui enlevèrent son pantalon, sa chair a commencé à tomber jusqu’aux os. Le tibia et le péroné furent complètement découverts de chair aux deux jambes. Les médecins étaient persuadés qu’il allait mourir au bout de quelques heures. Ils ont d’ailleurs refusé de lui donner à boire, pour ne pas prolonger son agonie. Leur diagnostic fut: brûlures du 2ème, 3ème et 4ème degré, aux jambes, aux fesses, au périnée et à l’avant-bras droit.
« Le médecin m’a demandé si j’avais des enfants et en entendant que j’en avais trois mineurs, il m’a dit: « C’aurait été mieux de ne pas les avoir! » Après le départ du médecin, un voisin de chambre eut pitié de lui et lui donna à boire. « Le jour suivant, voyant que je n’étais toujours pas mort, le médecin comprit que j’avais reçu de l’eau et il se fâcha sur moi. Vers neuf heures du matin je suis entré dans le coma. D’abord j’ai perdu la vue et ensuite connaissance. Par miracle, mon frère du Deva, qui était lui-même médecin (M Gabor a deux frères et tous deux sont médecins), fut mis au courant. Quand il est arrivé à l’hôpital, j’avais les yeux ouverts mais mes lèvres étaient noires. Ce même jour il commença à me chercher un cercueil. » - se rappelle M Gabor. Comme le malade ne pouvait être touché, ils l’ont protégé avec un support métallique qu’ils ont recouvert d’un drap. Il est resté comme ça en réanimation pendant huit mois, sans bouger et sans parler. Au début il était alimenté par perfusion et par après à la petite cuillère. Allongé et sans pouvoir se retourner, sa colonne vertébrale s’est atrophiée, phénomène connu dans le milieu hospitalier sous le nom de « cellulite locale envahissante ». Par ailleurs, à cause des frissons qu’il avait, il attrapa une bronchopneumonie bilatérale qui le faisait cracher du sang. Une autre complication fut l’infection sur ses fesses, son bassin et ses jambes. Au final toutes ces maladies l’ont conduit à la septicémie. Sans même encore tenir compte des brûlures du 4ème degré, toutes ces complications l’auraient quand même amené à mourir. Sa situation arriva aux oreilles du ministre de la santé, le dr. Eugen Proca, qui le visita. Touts les deux jours le directeur de l’hôpital devait informer le ministre de l’évolution du patient. Intéressé par l’état du malade, le ministre fit venir de l’étranger des médicaments pour lui. Mais leur effet bénéfique fut infime, voir inexistant. Et la septicémie avancée pouvait lui causer la mort d’un moment à l’autre…
Mais Ioan Gabor, s’obstinait à rester en vie. Constatant que malgré toutes les complications le patient restait conscient, les médecins ont conclu que ce qui se passait dépassait le pouvoir humain. « C’est un miracle qu’il ne meurt pas et qu’il soit lucide! » s’est exclamé le spécialiste après avoir analysé son état de santé.
Les huit mois qu’il passa en réanimation, M Gabor vu près de lui un jeune homme aux yeux scintillants.
« Je ne me suis jamais demandé qui il était puisque je le connaissais et qu’il restait auprès de moi. Par contre personne d’autre ne le voyait. Quand j’ai parlé aux médecins de cette présence et constatant mon état stable, un d’eux m’a dit c’était mon ange gardien.
« C’est seulement à ce moment là que j’ai pensé à ça », raconte M Gabor. Pendant la même période il est passé par trois morts cliniques. « Ils m’ont déclaré mort, ils m’ont déconnecté des appareils et m’ont recouvert d’un drap jusque sur la tête. On procède comme ça avec les personnes qui décèdent pour les laisser encore 2 à 4 heures avant de les conduire à la morgue pour libérer le lit. Quand ils m’ont déclaré mort, de mon corps en est sorti un autre, l’esprit de vie. Je restais donc dans un coin de la chambre et observais tout ce qu’ils faisaient avec mon corps. Après être revenu à la vie, je leur ai raconté tout ce qu’ils avaient fait, comment ils avaient déconnecté l’appareil et avaient demandé à ce qu’on le mette derrière la porte…tout. Ils m’ont dit: - oui mais tu étais recouvert d’un drap et mort. Alors je leur ai dit qu’en fait j’étais dans un coin, en esprit et que je voyais et entendait tout et je savais tout ce qu’ils me faisaient. Dans le monde spirituel la vision est différente, sans limites, tu sais tout. Il ne suffit plus de fermer les yeux pour ne plus voir. Je voyais même jusqu’à Cluj, à 300km de là. En une minute j’ai vu toute ma vie défiler devant moi comme un film, tout ce que j’avais fait depuis que j’étais un petit enfant, comment j’attendais que mes parents partent pour faire une nouvelle bêtise… Tu vois absolument tout, ce que tu as pensé, ce que tu as fait, les prémonitions que tu as eues. Tu revis tout une seconde fois. Je me suis marié et je pouvais me cacher de ma femme et elle de moi et nous des enfants mais de Dieu nul ne peut se cacher. Si je n’avais pas vécu ces expériences, peu importe qui me les aurait raconté (même si il est dit dans la Bible que tu seras confronté avec tout ce que tu as fait et que tu seras jugé selon tes actes), je n’aurais pas vraiment su ce que c’est de rencontrer ta vie. J’ai compris tout ça seulement après avoir été déclaré mort. Dans la Bible il est également dit que mille ans seront un jour mais je ne croyais pas à ça. Je pouvais comprendre qu’un jour pouvait être égal à 1 semaine, un mois ou même un an mais pas mille ans. Et pourtant, en une minute, j’ai revu toute ma vie, jusqu’en 1970, l’année de ma conversion. J’ai vu beaucoup de choses que je n’aurais jamais souhaité revoir et ça jusqu’au moment ou j’ai donné ma vie à Dieu parce que ça ne sert à rien de te consacrer à Dieu si tu ne changes pas ta vie d’homme. Ensuite je vis une paume blanche avec la trace du clou qui l’avait transpercée. Et j’ai entendu une voix, douce comme il n’en existe pas d’autre, qui m’a dit: - Le sang de Jésus Christ t’a purifié de tous tes péchés. Et le film de ma vie a tout de suite disparu. Après, je suis passé dans un autre endroit, plein de lumière mais je n’ai pas vu grande chose… Je n’ai pas des paroles pour décrire le bien-être qui m’a envahi. La lumière m’a recouvert et m’a parlé. Nous ne pouvons pas comprendre ça. Elle m’a dit: - Pourquoi tu regarde comme ça? Ici le mal n’existe pas. Comme je regardais devant moi, vers la gauche j’ai vu deux jeunes gens. C’était mon grand-père et un des mes frères. Ici il y a quelque chose d’intéressant. Mon grand-père est mort quand j’avais 3 semaines, je ne pouvais donc pas le connaitre. Mais en le voyant là-bas, je me suis rendu compte qui il était. Quand tu regarde quelqu’un tu sais qui il est, ce qu’il pense et lui aussi il sait tout de toi. Tous sont jeunes, d’environ 17 ans, ont le corps blanc, brillant et leur visage est encore plus blanc. Le bonheur qu’on ressent là-bas ne peut pas se décrire en paroles. Devant mes yeux il y avait une grande foule de jeunes, tous du même âge, qu’ils soient morts bébés ou âgés. Tous ceux-là participaient à un culte et ils chantaient trois chansons en même temps, en parallèle. Je n’avais pas envie de repartir de là-bas mais le jeune homme qui était resté tout le temps à mes côtés à l’hôpital m’a regardé et j’ai senti qu’il me disait de repartir. J’ai refusé mais il m’a fait un signe de tête je suis revenu avec lui » raconte M Gabor.
Quand les médecins ont vu qu’il essayait de respirer, ils l’ont réanimé et il est ainsi revenu à la vie à trois reprises. Quelques années plus tard il comprit que la voix qui lui avait parlé deux ans auparavant l’avait avertit de ces trois retours à la vie et l’annonce du malheur huit mois avant l’accident symbolisait les huit mois passés en réanimation. Pendant toute sa convalescence Ioan Gabor a vu pas moins de 117 décès. « Jusque là, je n’avais encore jamais vu quelqu’un mourir, mais j’ai compris pourquoi les gens ont si peur de la mort. Avant de mourir ils avaient un regard horrifié comme s’ils avaient envie de fuir mais ne le pouvaient pas. J’ai vu ceux qui ne pouvaient pas mourir. Alors les infirmières ayant plus d’expérience et connaissant ce genre de situation leur disaient: - Tu ne pourras pas mourir tant que tu n’auras pas avoué tous tes pêchés. Un homme de 80 ans a même avoué qu’étant jeune, il avait tué sa grand-mère pour hériter d’elle » se rappelle M Gabor.
M Gabor a quitté l’hôpital le 26 août 1976. Sur le document de sortie le docteur Mircea Ududec, le chirurgien en chef, a résumé les observations cliniques mentionnées plus haut. Pendant 18 mois il a été nourri par sa femme à la petite cuillère. Il est resté immobile dans son lit pendant 4 ans. Les médecins insistaient même pour lui amputer les jambes mais il a toujours refusé.
La première fois qu’il a réussi à bouger ses jambes, c’est au bout de 4 ans, lorsque les cicatrices de la partie supérieure des jambes se sont ouvertes et la chair et les poils sont apparus. Le monde médical a été à nouveau émerveillé, les spécialistes sont restés sans voix: « Ca ne se peut pas. C’est le miracle du 20ème siècle que de la chair et des poils réapparaissent là où il y a eu brûlure du 3ème degré et où nous n’avons même pas pu faire de transplantation. » a dit le spécialiste qui s’est occupé de lui, Nagy, de l’hôpital d’Arad. La dernière blessure s’est complètement refermée seulement 17 ans après l’accident et à l’heure actuelle ses deux jambes sont totalement guéries.
Apprenant que Ioan Gabor n’est pas mort, le monde médical a demandé à le voir. Des spécialistes du monde entier sont venus l’examiner mais ils n’ont pas réussi à expliquer ce qui s’est passé. Lorsque le ministre Proca l’a rencontre à nouveau, il s’est exclamé: « C’est toi? Je n’arrive pas à croire qu’ils ne t’ont pas amputé! Ton cas est connu dans le monde entier! Comment expliquer ton cas? » Ensuite il s’est levé et a crié: « Je n’ai jamais cru que Dieu existe mais maintenant je dois reconnaitre que quelque chose doit exister, Dieu ou quoi que ce soit d’autre! » Le cas d’Ioan Gabor a intrigué également les autorités. La Securitate lui a interdit de recevoir des visites, son téléphone a été mis sur écoute et dans son appartement on a placé des micros. Ils ont même essayé de le faire sortir du pays pour l’envoyer en Autriche. Ne pouvant expliquer le phénomène, les secrétaires du parti et de la Securitate l’ont même soupçonné d’avoir des liens les extra-terrestres. Malgré tout il est resté au pays et son cas fut mondialement connu. Il est apparu dans les magazines spécialisés de l’occident et dans le mass-média du monde. En Roumanie, le régime communiste a imposé le silence sur son cas.
Son accident de travail dans le bassin du combinat chimique d’Arad a été enquêté par le bureau du procureur local. Le procureur Stefanut Petru lui-même a fait des recherches. Ce qu’il n’a pas pu expliquer c’est la présence d’une seule trace sur la neige. Cela a mis en difficulté toute l’enquête car personne ne pouvait expliquer comme il était sorti du bassin.
Le 9 octobre 1976 le cas a été classé car il n’y avait aucune preuve personne n’a pu être inculpée et tenue pour responsable de l’accident.
Des années après, repensant à tout ce qui s’est passé, M Gabor reste convaincu que tous ces événements ont eu pour but la cession de l’oppression chrétienne commencée par les communistes et la démonstration de la volonté de Dieu pour ceux qui vivait dans les ténèbres. Malgré ses souffrances, Ioan Gabor déclare être un homme heureux.
« J’ai la paix dans mon âme et dans ma famille et je désire que tout le monde la possède dans son foyer. » Il affirme qu’il continue à prier pour la Roumanie et il croit qu’au plus tard dans 7 ans, la Roumanie peut atteindre un haut niveau économique et spirituel.
Ceux qui désirent connaitre plus de détails sur Ioan Gabor peuvent le contacter au numéro de téléphone suivant: 0114-0259-445.320 ou lui écrire à l’adresse suivante: Str, Italiană Nr. 22, Bl. Y3, Sc. C, Ap.46, Oradea, jud. Bihor, cod 3700, România.
Octavian D. Curpaş

Ioan Gabor from Oradea, Romania lived through three clinical deaths!

For 30 years the story of Ioan Gabor from Oradea, Romania amazed the medical world around the globe. Having fallen into a pool of boiling water mixed with hydrate of sodium, and then having been pulled out from 12 feet under by a miracle, his legs had lost their flesh. Mr Gabor is now able to walk again and in the place where there was once just bare bone, flesh and skin are now growing again. This event, which marked his life as well as the lives of hundreds of others around him, as well as the events that followed, came to the attention of the Department of Health, whose experts were left speechless. The communist regime at that time kept the miracle from being publicized by the media; moreover, they tried hard to silence the victim because medical science could not scientifically explain the miraculous outcome of his accident.

Born on August 2nd, 1939 in Sancrai, Cluj, in the country of Romania, Ioan Gabor had always been somewhat peculiar to those around him. “From childhood I started hearing a Voice, not in a dream, but while wide awake. When the Voice would come I would not be able to move at all, but I would feel really good inside,” relates Mr. Gabor. On hearing of his peculiar experiences, his parents, his siblings, and his kindergarten classmates would laugh at him.
They even nicknamed him “The Dreamer.” In spite of all this, he was very sure that what he heard was real. Those around him were not able to comprehend since the things he heard as a child were to have their fulfillment at a later time. He graduated from the Officer’s School, got married and settled in the city of Oradea. Then some years later, he became a Christian, and his life drastically changed when he completely gave his life to God through water baptism. In 1974, he heard the same Voice again saying repeatedly, “In two years something will happen to you and you’ll become a person like no other before you.”

His first thought was that maybe some big promotion would come his way and in this way, he would be uniquely recognized and rewarded. A bit later the same Voice told him, “They cast pur [or lots]. The lot fell on you because your brother cannot suffer this now.” These words were repeated to him in his ears three times, which caused some panic within him because now he was certain that a serious message was being conveyed to him. The Voice continued, “A great disaster shall befall you which will bring you close to death.” These words convinced him that no promotion was coming his way, but rather death. He was now convinced that in two years he would be a dead man. “I could not keep this a secret, but told everyone. I first told my wife about it,” remembers Ioan. His wife, Adriana Gabor, being at odds with her family because of their faith, was feeling that God would take away from her even this last hope in her life. The Gabors had three children: a two months old girl, a one-and-a-half-year-old boy, and a six-year-old boy. To her, the death of her husband meant that God had turned His face from them.

Mr. Gabor continued to tell his family and friends of the fate awaiting him, but they didn’t believe him; instead they mocked and belittled him. However, he began to prepare for his death. “I tried to resolve my financial situation first. I was earning a good living, so I paid off my apartment, and I bought whatever was necessary for the house so that my wife would be able to raise the children on her own,” recalls Ioan Gabor. About eight months before the accident, he heard the same Voice (annoying by now) repeating the same thing, “Your deadly disaster is coming soon.” By now, Mr. Gabor had been relocated to Arad to work at the Chemical Plant of the municipality. His family stayed back in Oradea. One month before the accident, he took his vacation and came back home to say goodbye to all his loved ones.

On the snowy morning of January 29, 1976, having prayed for an hour, Mr. Gabor heard the same Voice once more, “Your disaster is at hand.” These words caused him to act quickly to give his resignation at work. His next thought was to hurry home immediately where he could drop dead peacefully. However, as he was frantically rushing, Ioan Gabor fell into a 12-foot-deep pool where boiling water mixed with hydrate of sodium was kept. This water was used to disinfect the pools. As he fell, the water level reached to his waist. He started crying out in desperation as he felt his legs burning. He tried to move a couple of times, after which he realized that it was all over for him. He cried out saying, “ Oh Lord, have mercy on me and save me.” Then he felt a strong hand pick him up and set him on the edge of the pool. After crawling on his belly a few feet through the snow, he was noticed by some of his coworkers who quickly took him to the main hospital. “I knew it was going to be horrible, but I also knew I was not going to die because I felt God’s strong hand picking me up,” explains Mr. Gabor some 30 years later.

After arriving at the hospital, while the doctors were removing his pants, his flesh began falling off his legs to reveal bare bones. The tibia and the perineum were completely exposed in both legs. Upon seeing this, the doctors present were convinced he would be dead in a few hours’ time. And because of that, the doctors refused to give him water to drink so that his suffering would not be prolonged. His diagnosis was “2nd, 3rd, and 4th degree burns to both legs, hips, buttocks, and right forearm. “After seeing me, the doctor asked if I had children. Having learned that I had three minor children, he replied, ‘It would have been better had you not had them!’ After the doctor left, one of Ioan’s roommates took pity on him and gave him water. “On the next day, having seen I was still alive, the doctor realized that someone had given me water and rebuked me. Around 9 am, on the same day, I went into a coma. I first lost my sight, then my conscious. Through a miraculous intervention, my brother (who was also a doctor) was informed of my condition. Upon my brother’s arrival at the hospital, my eyes were still open, but my lips were black in color. “On the same day, he started looking for a coffin,” reminisces Mr. Gabor.

Because Ioan could not be touched, the doctors covered him with a metal frame over which they applied a white sheet. Ioan Gabor suffered for eight months in the ICU of the hospital in Arad, not able to move or talk. He was being fed intravenously and later with a teaspoon. After lying on the bed without moving for so long, Mr. Gabor’s spinal cord had rotted, a phenomena known in the medical world as invading localized cellulite. In addition, because of his shivering, he got bilateral bronchitis, and he reached the point where he would spit blood. Moreover, he had complications to his legs—his calves, his thighs, and his buttocks got infected. Altogether, they led to blood poisoning with pulmonary effects. From a human prospective, without a doubt, his 4th degree burns along with all the complications, would lead to his perdition.

His case reached the ears of the minister of health, Professor Dr. Eugen Proca, who came to pay Mr. Gabor a visit. After his visit, the local doctor in charge was to report on his condition every other day. Because the minister of health took such an interest in this case, he provided Mr. Gabor with medicine from overseas. The aid of this superior medicine was minimal, however. Once one comes down with blood poisoning, according to medical knowledge, his death is very near. Yet, Mr Gobor stubbornly refused to die and fought to hang on to life. Realizing that in spite of all the complications he was suffering, Mr Gabor remained conscious, the doctors admitted that this case was way over their heads since they could not make sense of it. “It’s a wonder that he’s still alive and conscious,” exclaimed the specialist after checking on his condition.

During his eight months in the ICU, Mr. Gabor noted the presence of a youngster with bright eyes. “I never questioned who he was because I knew him and I knew he was staying with me. But no one else could see this person. When I talked to them about him, a doctor who knew my condition declared that this person was my guardian angel. “Only then did I ponder that,” relates Ioan Gabor. During this same time, he underwent three clinical deaths. “They declared me dead, they disconnected me from the machines, and they covered me with a sheet. This is the procedure when one dies in the ICU—they let the dead lie there for a few hours, and then they take him to the morgue in order to give the bed to another patient.

When I was pronounced dead, out of my body came another body, a spiritual body. I would stand in the corner of the hospital room in my spiritual body, and I would see everything they did to my physical body. When I came back into my body, I told them everything they had done to my body—how they unplugged the machines that were keeping me alive, and how they decided to move it behind the door, everything. They replied, “But you were on the bed, dead under the sheet.” Then I explained to them how I was standing in the corner watching everything they did. In the spiritual world, there is this awareness; you are not limited in your senses; there you know everything. You cannot say that you just close your eyes and it’s over. I could see as far as Cluj (a 300 km distance). In one minute, I watched my entire life, everything I ever did since I was a child, how I couldn’t wait for my parents to leave the house so I could misbehave…You see absolutely everything you thought, everything you said, and the premonitions you had. You relive everything. I got married; I could hide from my wife and my wife from me, and we could hide from the children, but you can’t hide from God. Even though it’s written in the Bible that we shall be judged according to all that we have done. had I not lived this trauma, I would have never understood what it really meant to come face to face with your past, even if someone had told me. I became aware of this only after I had been declared dead.

Another miracle which is difficult for us humans to comprehend is that in the Bible we find that a day is equal to one thousand years. I used to not believe this. I could believe that one day could be equal to a week, a month, or a year, but not a thousand years. And yet, then, in one minute, I saw my entire life run before me up until 1970 when I became a follower of Jesus. I saw many evil deeds I had done which I never wanted to see again. This was up until the moment I repented, meaning I was born again; for repentance is not repentance until we change on the inside.”

“Then for a moment, I saw a white hand bearing the mark of nails on it and hanging on the cross. And I heard a voice, a very soft voice, which said to me, ‘The blood of Jesus Christ has cleansed you of every sin.’ And all my past just disappeared from before my eyes. Then I was passing through another place, where there was so much light… it was there for just a moment. I can’t relate how wonderful it felt. The Light covered me and spoke to me. It was beyond any comprehension. The Light said to me, ‘Why are you so amazed? Here no evil can be done.’ As I was gazing at it, I noticed two young men on my left, my grandfather and one of my brothers. And this is the interesting thing. My grandfather died when I was 3 weeks old, so there was no way I could have recognized him. But there, I was aware of who he was. When you look at someone there, you know who he is and what he is thinking, and he knows the same about you. They were all young, around 17 years old; their bodies were white, bright, shining, and their faces are even brighter…. The happiness found there cannot be explained in words. In the distance, as far as one could see, there was a sea of young people, all of the same age regardless at what age they died, whether young or old. All these people were singing three songs at the same time in parallel…Then I decided I wanted to stay, but the young person who was always by my side in the hospital looked straight at me and I felt he was telling me I needed to go back. I didn’t want to. Then he motioned with his head and we went back together,” Mr. Gabor tells us. Realizing he was trying to breathe, the doctors put him back on the breathing machines where he had suffered three clinical deaths.

Several years later, he understood what the voice which he had heard two years prior to the accident meant—it foretold the three clinical deaths—and the foretold sufferings eight months prior to the accident meant the eight months he was to suffer in ICU. During his ICU stay, Mr. Gabor saw more than 117 people die. “I had never seen anyone die before, but watching them die, I realized why people in general fear death. Right before dying, their facial appearance showed great terror, as if they wanted to escape death, but they could not. There were also people who could not let themselves die. The nurses would counsel them, telling them it was because they needed to confess their sins in order to accomplish their death. On his death bed, an 80-year-old man confessed how he had killed his grandmother when he was young in order to get her inheritance.”

Ioan Gabor was released from the hospital on August 26, 1976. His medical records contained the notes of Dr. Mircea Uduluc, the primary plastic surgeon. They conveyed all of the medical assertions mentioned in this testimony. For one and a half years, he was spoon fed by his wife. For four years after the accident, Ioan Gabor was bed-ridden. Even though the doctors had insisted on having his legs amputated in order to save his life, he refused the procedure. After four years, his scars started to break open allowing skin and hair to come through, and he was able to get up from the bed. This miracle amazed the medical world, leaving medical experts speechless. “This isn’t possible. This is the miracle of the 20th century—to have skin and hair grow on a 3rd degree burn without a transplant,” said his plastic surgeon, Dr. Nagy, from the main hospital in Arad. His last wound healed 17 years after the accident, and now both of his legs are covered with flesh. The scars have been going away over time, and the flesh and skin parts have been expanding daily.

Having learned that Mr Gabor did not die, the medical experts called him up for a visit. At the meeting, there were medical specialists from around the world, and none could explain the miracle. When the minister of health, Dr Proca, saw him he exclaimed, “Is it you? I can’t believe my eyes. How come they didn’t amputate your legs? Your case has reached the medical world everywhere. What should I tell them? How should I explain it?” Then he got to his feet and exclaimed again, “I never believed there was a God, but now I have to believe there is something, whether a God or something else.”

The Gabor case, however, did much to disturb the political authorities of the time, too. The secret police called him in and ordered him to close his door and not let anyone in anymore. His phone and his entire apartment were tapped. They even tried to expatriate him to Austria. Because the political regime could not make sense of his healing phenomena, the secret police suspected his association with aliens. In spite of all this, Ioan Gabor stayed in Romania and his case reached the entire globe. His story was printed in the pages of all major medical journals in the Western world as well as in the worldwide media. In Romania, however, his case was kept silent. The local D.A. investigated Ioan Gabor’s work-related accident at the Chemical Plant in Arad. Mr. Stefanut Petru, chief investigator from Arad, was in charge of the case. What the investigators could not explain was the finding of only one set of tracks in the snow. This discovery complicated the work because no one could explain it. On January 9th, 1976 it was determined that the case had to be closed since no one could be found responsible for the accident of Mr. Gabor.

Looking back now, Mr. Gabor is convinced all this happened as a means to stop or hinder the persecution of Christians started by the communists. At the same time, God was trying to reveal His Will to those who were living in darkness. Despite what he had to go through, Mr. Gabor, assures us that he has been a happy man. “I have a peace in my soul and harmony in my family, which I wish to all families.” He says that he prays for Romania and believes in a maximum of seven years, Romania will reach a high standard of living both economically and spiritually. Those who want to know more about Ioan Gabor, may contact him at 0114.0259-445.320 or via mail at Str Italiana Nr. 22, Bloc Y3, Sc. C, Apt 46, Oradea, Bihor, 3700, Romania.
Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona, USA

Oameni "acri"

Sunt unele persoane care afiseaza o amabilitate iesita din comun, cand e sa roage pe cineva sa-i faca un favor. Numai lapte si miere au pe buze si in atitudini.
Cand se intoarce roata, si sunt rugati, la randul lor, sa faca un serviciu, sunt atat de intepati si acri, incat iti piere orice chef sa-i mai abordezi alta data.
Chiar cand raspund la telefon, unii dau dovada de atata amabilitate incat iti vine sa-i tot suni! Altii? Parca de fiecare data cand iti raspund, o fac cu un aloooo... atat de ofuscat incat ai impresia ca i-ai deranjat de pe "tron".
Cat de mult iti ia sa fii amabil? Ce pierzi daca esti mereu cu zambetul pe buze?

02.10.2008

Un raid mai putin obisnuit

Astazi am dat iama prin blogurile din Franta.
Mi-au placut! Oamenii se ocupa de lucruri serioase. Se filmeaza, se pozeaza cand executa diferite lucrari de briocalaj pentru amenajarea caselor.
Nimeni nu da bani "meseriasilor", asa cum obisnuiesc eu sa procedez.
Toti care se dau mari artizani invata meserie, facand primele incercari la apartamentul meu, de unde si lucrurile facute de mantuiala.
Intr-o zi, am spus: "stop"! si noi putem sa ne zugravim singuri camerele, sa facem diferite renovari, si, macar de nu-i super, nu mai dam atatia bani carpacilor.
Baiatul meu a inceput sa-si renoveze singur apartamentul, la insistentele mele, si totul a iesit f. bine.
Pentru tot este un inceput. Va rog sa experimentati acest lucru!

Manuscris

În manuscrisul inimii am adunat
Prea multe slove scrise apăsat,
Ce-şi aşteaptă-al lor soroc,
Că-s scrise-n silabe de foc.

Chinul sufletului meu
Cântăreşte mult prea greu
În balanţa lui Sisif
Şi aşteaptă să ia chip.

Durere, melancolie?
Asta doar hazardul ştie...

Singura



Sunt singură. Adorm
cu monştrii sufletului,căpătâi,
Singură mă trezesc
cu poleite stafii.

Mă hrănesc cu himere demodate,
Convieţuiesc cu lacrimi
şi iubire...amestecate.

Prietenie